Marea mea dragoste. La propriu ,,mare"

Dacă imi place muntele? Da, îmi place de mor. La munte mă relaxez, mă adun, îmi pun ordine până şi în cele mai dezordonate gânduri, îmi încarc bateriile.
După mine, vacanţa are scopul de a te ajuta să te regăseşti, să te odihneşti şi fizic şi psihic, să scapi de toată tensiunea acumulată de-a lungul unui an de muncă, studiu, examene.
Şi unde altundeva este locul ideal decât la munte? În natură, cu liniştea aia sublimă, atât de rar întâlnită în viaţa de zi cu zi din oraşele din ce în ce mai pline şi mai neîncăpătoare, cu aerul ăla tare şi curat şi cu peisajele  care parcă fac timpul să stea în loc...
Iubirea mea pentru munte nu este una tânără, ci este una care datează încă din copliărie, încă de la primele vacanţe. De fapt, prima mea vacanţă mi-am petrecut-o la munte. Cu părinţii, evident. Mai am şi nişte unchi de-a dreptul înnebuniţi după munte, după aer curat, după peisajele minunate care se regăsesc la noi în ţară. Şi cum oare să nu ,,împrumut" şi eu pasiunea asta a lor? Cum să nu iubesc eu muntele când are atâtea de oferit?
De fiecare dată el mă primeşte cu braţele deschise, oferindu-mi ce are mai bun.
Mă încântă şi mă surprinde cu peisaje minunate, dintr-o Românie parcă mai bună, mai curată, cu oameni mai senini şi mai binevoitori...

Îmi place că el, muntele, are mereu pentru mine o gură de aer respirabil, ba chiar proaspăt şi curat. Nu se sfieşte să mi le ofere la orice oră, în orice zi. Chiar dacă mie îmi place mult mai mult, poate cel mai mult, dimineaţa. Când plămânii şi întreg organismul tău are privilegiul de a se bucura de aerul ăla tare.
Îmi plac izvoarele de munte, alea care izvorăsc nu se ştie de unde, dar care aduc cu ele cea mai limpede apă, la fundul căreia poţi vedea cea mai mică piatră, cel mai mic detaliu.

Ador verdele ăla atât de... verde! Acel verde care te umple cu energie, cu forţe proaspete şi pe care nu m-aş sătura să-l privesc. De verdele acesta vorbesc.

Şi cum să nu îţi placă bisericuţele alea mici şi ascunse din câte un sat, care emană istorie, dar mai ales linişte sufletească? Acele biserici care sunt atât de frumoase, de speciale, dar care nu sunt suficient de cunoscute. Poate aici e şi farmecul unora. Că poţi afla de ele doar de la localnici, de la cei care stau de-o viaţă şi le cunosc tot de atâta timp. Un exemplu foarte potrivit ar putea fi Mânăstirea lui Horea din judeţul Vâlcea.

Sau de ce nu am rătăci câteva ceasuri, doar noi cu noi? Potecile de munte sunt mai mult decât perfecte pentru astfel de momente, momente de meditaţie, de terapie pentru minte şi suflet...

Şi lista mea de argumente, motivele pentru care sunt îndrăgostită iremediabil de el, de muntele meu, ar putea continua muuult. Consider, însă, a fi suficent pentru moment. Pe restul le voi păstra pentru mine pentru că cine simte la fel, ştie şi continuarea listei, şi o ştie prea bine. :)