Cine nu are bătrâni, să-şi facă rost

Am citit de curând pe ellun.es(care, btw, are nişte articole excepţionale) un articol numit ,,Cine n-are bătrâni să-şi facă rost". Titlul mi-a sărit imediat în ochi. Dar nu am de gând să vorbesc despre articolul respectiv, îl găsiţi acolo. Voi vorbi despre ideea în sine. Despre bătrâni. Minunaţii noştri bunici.
Întotdeauna m-au înduioşat. Poate şi pentru că am fost înconjurată de astfel de persoane de-a dreptul minunate. Fiind şi copil singur la părinţi va puteţi imagina restul poveştii:cei mai mândri bunici la fiecare final de an şcolar, un Moş Crăciun foarte generos, numeroase cadouri...
Dar toate acestea sunt infime pe lângă ceea ce sunt ei, cu adevărat, pentru noi. Majoritatea creştem cu bunicii, părinţii fiind nevoiţi să se întoarcă fiecare la serviciul lui. Aşa că aceia vor şti cu siguranţă despre ce vorbesc. Este imposibil de uitat mirosul prăjiturii bunicii proaspăt scoasă din cuptor, acea voce blajină şi caldă care întreba, de cum intrai pe uşă ,,Ce faci, puiule? Cum a fost la şcoală?", privirea ei care te petrecea în fiecare dimineaţă până unde orizontul îi permitea. Toate acestea trec la stadiul de amintiri frumoase câţiva ani mai târziu când grijile ni se măresc, problemele esenţiale, vitale chiar, se schimba. De nepreţuit devine vorba aceea a ei numai bună de pus pe rană, atunci când totul pare irecuperabil, sfatul ei prietenesc şi plin de însemnătatea şi experienţa anilor ce au trecut peste ea. Dacă ar exista vreo magie să îi facem sa rămână veşnic printre noi, ar fi...magic.
 Şi da, am vorbit doar despre o ,,ea" deoarece pe ,,el" nu am apucat să il cunosc decât în primii doi ani din viaţă.
Nu îi voi înţelege niciodată pe aceia care îşi bat joc de bătrâneii bolnavi şi neajutoraţi, care se amuză copios pe seama lor şi îi fac subiectul unor glume de tot dispreţul. Îmi lasă un gust amar.
În fiecare zi avem de învăţat multe despre viaţă de la ei, nu ar încăpea în toate cărţile bibliotecii din Alexandria, atât de mult ar fi. Să îi preţuim mai mult, zic!:)