Copiii care nu mai sunt copii

Am văzut zilele trecute câteva tablouri care mi-au cam displăcut, sincer.
Să începem cu începutul.
Numărul unu: în tramvaiul 41, faimosul 41. O fată, care sigur nu avea mult peste 20 de ani, cu patru copii cu vârste între 1 anişor şi nu mai mult de 7 ani. Toţi epuizaţi, transpiraţi. Fetiţa, Paula, spunea ca îi e somn. Băiatul, Andrei, că îi e foame. Mama, nervoasă, le zice răstit: ,,Ia hai gura! Mai avem!". Ca să nu mai spun că atunci când au găsit ei că bara portocalie e o jucărie bună, şi-au primit şi una după ceafă.
Numărul doi: tot în tramvaiul 41, altă zi. De la o staţie, urcă obosit, un bărbat înmuiat de căldura de afară şi plictisit tare. Avea cu el un acordeon bătrân, căruia îi lipseau câteva clape. Şi pe fetiţa lui. Şi fetiţa lui, îmbrăcată cu nişte hăinuţe ponosite, avea cu ea o cutie din plastic cu care mergea în urma tatălui, aşteptând ca cineva să se îndure să dea un bănuţ.
Şi ultimul caz: într-o staţie de 41, ca să vezi ironie. O fată, în văpaia aia a soarelui, de la orele prânzului, încerca să vândă nişte porumb ,,cucoanelor". Singura ei protecţie era o şapcă. Neagră.
De fiecare dată când întâlnesc asemenea situaţii, îmi vin în cap mii de întrebări.
Mă întreb, de exemplu, de ce aceşti oameni mai fac copiii ăştia. Nu au de ce să îşi bată joc şi aleg să facă un copil? Nu ştiu că un copil este o binecuvântare, că trebuie îngrijit şi protejat şi nu folosit ca pe un instrument de făcut bani?
Mă dezgustă oamenii ăştia. Fac copii şi nu ştiu dacă mâine au ce le da de mâncare.
Nu mai bine am şti când să ne oprim, ce să facem să nu se ajungă la asta că nu degeaba ne aflăm, mândri, în secolul 21? :)